Un articol al revistei „Ilustrațiunea Română” din anul 1931 aduce la lumină povestea mai puțin cunoscută a unuia dintre hanurile Capitalei interbelice: „Hanul fără nume”, un loc aparte, unde se retrăgeau, nu negustorii, cum am fi tentați să credem, ci oamenii străzii, care își duceau viața „în subteranele și văgăunele Capitalei”.
Situat „pe una dintre străzile întortocheate” ale cartierului Dudești, într-un peisaj „de periferie vitregită de oameni și de Dumnezeu”, hanul nu era nimic altceva decât „un șir lung de căscioare dărăpănate, de o parte și de alta, unele mici ca niște cuburi de joc, altele ochiulețe plângătoare făcute din pământ și scânduri vechi, dărăpănături sprijinite una de alta, legate între ele prin scări primitive sau podețe de cea mai bizară construcție”. Aici, în aceste maghernițe, își duceau viața oamenii străzii, înfruntând zi de zi foamea, frigul și mizeria. Poveștile triste ale acestora scot la iveală o lume tăinuită și dezolantă, cu hoți și cerșetători, ce încercau să supraviețuiască într-o capitală a contrastelor.
Citiți continuarea articolului scris de colega noastră Andreea Mâniceanu, muzeograf, secția Antropologie Urbană – #MMB, publicat de ziarul Cotidianul!
Este integral aici 
https://www.cotidianul.ro/la-hanul-fara-nume/
