În Ploieştiul interbelic, era o cârciumă la aproximativ 200 de locuitori. Aici se discutau negoţuri şi se aşteptau legături feroviare. Istoricii apreciază că de aici i se trage urbei şi renumele de oraşul lui „Ce bei?“

Ploieştenii duc povara mitului cum că sunt cam cheflii şi că le place să-şi omoare vremea prin cârciumi încă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorii consemnează numele de oraşul lui „Ce bei?“ şi susţin că acesta se traduce prin faptul că ploieştenii nu s-ar saluta ca în alte părţi ale ţării, cu formulele obişnuite, ci direct cu întrebarea: „Ce bei?“.

De asemenea, istoricii spun că este o reminiscenţă a unei perioade în care viaţa economică explozivă se desfăşura în jurul unui pahar de vin, la o cârciumă, dar şi că este particularitate a oamenilor locului, mari petrecăreţi, cu sau fără motiv.

Această „poreclă“ a fost asumată treptat de ploieşteni cu lejeritate şi cu un strop din autoironia la care apelau la orice eveniment care le construia o imagine cât mai originală, mai apropiată de cea a „capitaliştilor“ din Bucureşti, aflaţi la doar o aruncătură de băţ.

„Tâmpit ca un cârciumar falit“
Denumirea se conturează în perioada interbelică, dar indicii despre un anume fel de viaţă al locuitorilor există încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Diverşi autori ai unor studii economice se arătau miraţi de numărul mare al cârciumilor şi, prin ceea ce consemnează, fac un prim pas în definirea renumelui de oraşul lui „Ce bei?“.

La 1862, oraşul avea 119 cârciumi, adică una la fiecare 247 de locuitori, după cum scrie Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştiului“. În aceste localuri se petrecea cu vin, ţuică bătrână de prună sau „din cea înţepată de boască“, sarmale dolofane, musacale, pui şi boboci de raţă rumeniţi şi tăvăliţi prin mujdei de usturoi şi, evident, lăutari.

Aproape jumătate de secol mai târziu, statistica oraşului din 1913, citată de geograful Ion Th. Simionescu, număra 287 de crâşme, câte una la aproape 200 de locuitori. Creşterea a fost continuă, astfel că, în 1934, în Ploieşti erau 353 de cârciumi şi de bodegi. La recensământul din 1912, Ploieştiul avea o populaţie de aproape 57.000 de locuitori, iar la cel din 1930, de aproape 80.000 de locuitori.

Tot pe atunci, a fi cârciumar la Ploieşti devine sinonim cu succesul. Astfel, în lucrarea „Ploescii în 1881“, Sabin Nicoriţă se arată şi el contrariat de numărul mare al bodegilor şi afirmă, anecdotic, că „la Ploieşti, cine nu ştie să facă ceva se face cârciumar“.

„Un celebru avocat ploieştean de la începutul secolului al XX-lea, Nic Pârvulescu, avea şi o expresie devenită proverbială: «Tâmpit ca un cârciumar falit», aluzie la faptul că în acest gen de afaceri nu ai cum să eşuezi la Ploieşti, datorită clientelei numeroase şi diverse, care garanta succesul“, spune istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

Stabilit la Ploieşti, compozitorul, pilotul şi scriitorul Ionel Fernic (1901-1938) lasă „imagini“ memorabile ale unui oraş care trăieşte pentru localurile sale, scriind despre cârciumari celebri ai Ploieştiului, la vremea aceea: Manasache, Kalderimi, Ion pe Regală, la Hambrea, Nae Vârtej.

Cot la cot cu primarul
Personajele lui Fernic au fost evocate apoi de criticul literar şi profesorul Dan Gulea în monografia culturală a oraşului, „Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploieşti (2012)“: „Fauna e la apel, prin personaje dublate adesea de note de subsol: un moş, un actor, Sulică (un beţiv îndrăcit din Ploieşti), «un bun pilangiu, însă fraier, cu cioc şi cu ghete de lac», conu’ Vlădoiu («decanul beţivilor ploieşteni»), Sinescu Bazil («unul care nu cunoaşte apa…»)“.
Într-o astfel de atmosferă cheflie, boema locală avea reprezentanţi printre cei mai de vază oameni din oraş, semn că petrecerile ţin, cu siguranţă, de o anumită psihologie şi un comportament al locuitorilor. „Chiar şi astăzi, ploieştenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian (1840-1897), vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: «Din Ploieşti pân’ la Gheboaia / M-a bătut vântul şi ploaia»“, povesteşte Dorin Stănescu.
Această atmosferă a oraşului de la începutul secolului al XX-lea este sintetizată perfect de criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu. „Petrecerea – cheful – reprezintă un ritual social pentru că la Ploieşti se petrece pentru orice, din orice. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu, mai ales, pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic“, scrie Iorgulescu în „De neamul ploieştenilor“.

La Ploieşti, ca la Liverpool
„Treptat, denumirea se conturează şi se consacră, iar marele călător Mihai Tican-Rumano puncta într-un text din 1927 că a fost surprins de marea abundenţă de alimente şi băuturi din oraş, vin, must şi pastramă de capră, care se găseau pe toate străzile. De asemenea, vorbeşte despre faptul că în oraş circulă o întrebare frecventă: «Ce bei?», ceea ce a făcut ca Ploieştiului să i se mai zică «Ce bei?» şi să se creadă că sugacii sunt înţărcaţi cu cherci“, spune scriitorul Dan Gulea. Cherciul era denumirea scrumbiei sărate şi conservate, care mergea foarte bine cu un pahar de vin.

Mihai Tican-Rumano a notat şi cum, la restaurantul „Berbec“ – aflat pe atunci în centrul oraşului, la parterul Hotelului Europa – i s-a cerut un preţ exagerat pentru un litru de vin şi a pus pretenţiile patronului pe seama orchestrei clasice a localului care, prin cântecele ei, niciunul din repertoriul românesc, te făcea să te simţi mai degrabă la Liverpool decât în România.

Citește articolul integral pe historia.ro